PĂRINTELE GAVRIIL ŞI ULTIMII STAREŢI GEORGIENI

Și toți carii voiesc a viețui cu bunăcinstire întru
Hristos Iisus se vor prigoni. (2 Tim. 3, 12)

În luna noiembrie a anului 1991 ¹, am avut prilejul să-l întâlnim personal pe Părintele Gavriil la Mănăstirea Samtavro a Schimbării la Faţă în oraşul istoric Mțheta. Când ne-am apropiat de el, ardea un teanc de hârtii în ușa chiliei sale. S-a întors şi ne-a binecuvântat, dar n-a scos niciun cuvânt. Ne-a făcut semn să luăm binecuvântare de la Maica Igumenă Ketevan şi în câteva minute ne-am întors să vedem dacă-l putem convinge să ne primească. Am fost poftiți fără nicio prezentare în smerita sa chilie. Aceasta era o minune în sine. Starețul locuia la parterul vechiului „turn al Regelui Mirian”, care era de fapt o încăpere circulară cu un diametru de 4,5 m: o „chilie” adevărată căptuşită cu cărămidă şi având un tavan boltit. Câteva deschizături pentru lumină fuseseră sigilate, obţinându-se astfel semi-întunericul monahal întâlnit atât în peşteri cât şi în biserici. Zidurile de cărămidă erau acoperite de jur împrejur cu icoane de toate formele, mărimile şi stilurile, Părintele Gavriil nefăcând niciun efort ca să impresioneze pe vizitator cu stilul său iconografic „preferat”. Se ostenise însă să se înconjoare de un nor de mărturii (Evrei 12, 1). Iată lumea adevăratului monah. Am observat, de asemenea, câteva fotografii ale înaintașilor săi duhovnicești ².

Întâi de toate, l-am întrebat despre lucrarea sa păstorească, despre prezenta stare duhovnicească a Bisericii Georgiene, despre Mănăstirea Samtavro în care slujea ca duhovnic pentru multe dintre monahii şi despre viaţa monahală contemporană din Georgia. Acest păstor înţelept care – de-a lungul a patruzeci de ani lungi şi plini de suferinţe a lucrat în via Domnului aproape singur – a răspuns cu nădejde, în duhul Sfântului Apostol Iacov: Socotiți toată bucuria, frații mei, când cădeți în multe feluri de ispite, cunoscând că încercarea credinței voastre lucrează răbdare. Iară răbdarea să aibă lucru desăvârșit, ca să fiți desăvârșiți și întregi, întru nimic lipsiți (Iacov 1, 2-4). Ne-a vorbit cu entuziasm despre schimbările din ţară care au îngăduit Bisericii să-şi continue lucrarea cu mai multă lărgime şi deschidere în societate. A spus că simțea că viaţa duhovnicească în mănăstiri e mai puternică şi mai vie decât s-ar fi putut nădăjdui. Părinţii duhovniceşti dobândeau mai multă experienţă. Şi-a exprimat cinstirea pentru cârmuitorii Bisericii Georgiene. Dar despre sine n-a spus nimic. Văzând deschiderea sa de a da un cuvânt de folos, l-am întrebat apoi despre nevoitorii ale căror portrete atârnau pe perete, arătând îndeosebi spre o tablă mare pe care aranjase cu grijă fotografiile multora dintre ei. Câteva erau dagherotipuri ³, evident făcute înainte de perioada sovietică. Ne-a răspuns că pe unii nu-i cunoscuse; pe urmă, arătând spre unul dintre ei, a început să ne povestească despre viața lui, a Părintelui Ghiorghi din Mănăstirea Betania şi despre împreună-nevoitorul său, Părintele Ioan. Părintele Ghiorghi fusese duhovnicul Părintelui Gavriil şi cel mai probabil cel care l-a tuns în monahism. Amândoi aceşti Stareți erau ultimii dintr-o generație de duhovnici georgieni care trăiseră înainte de Revoluţia Bolşevică, Părintele Gavriil fiind poate singurul lor moştenitor. A continuat să ne povestească întâmplări minunate despre vieţile şi despre lupta lor mucenicească de a păstra nestinsă flacăra vieţii monahale în Georgia la mijlocul veacului al XX-lea.

În valea de mai jos de mănăstire aveau o moară şi ofereau făină multor oameni din ținuturile înve­cinate, fapt pentru care existenţa lor acolo era oarecum tolerată. Când era copil, pe la începutul veacului al XX-lea, Părintele Ioan vizita adeseori Betania, pe vremea când se refăcea biserica dărâmată ⁴. Mai târziu, prin 1907-1908, a mers în Sfântul Munte Athos, s-a călugărit şi a rămas acolo cincisprezece ani.

Când s-a întors în Georgia, în jurul anului 1922, s-a aşezat în Mănăstirea Betania. Odată cu căderea regimului georgian menșevic şi consolidarea puterii bolşevice, prigoana împotriva credinței s-a întețit. N-ar fi putut să prevadă dificultățile şi batjocorirea credinţei care aveau să urmeze. Părintele Ghiorghi i s-a alăturat şi împreună s-au nevoit vreme de aproa­pe patruzeci de ani. Grupuri de pelerini veneau din Tbilisi din când în când, dar în afară de Părintele Gavriil, nimeni nu le-a înțeles viețuirea şi nu li s-a alăturat. Mai supraviețuiesc şi astăzi fotografii rare ale grupurilor de pelerini din acea vreme. O întâmplare tragică a marcat viaţa lor monahală în Mănăstirea Betania. Între anii ’30-40, a locuit împreună cu Stareții Ghiorghi şi Ioan un tânăr ieromonah de obârșie rusă şi georgiană, Părintele Vasile. Într-o zi, pe când se întorcea la mănăstire, acesta a fost bătut aproape mortal de către sătenii din satul ce se afla în drumul lui. Cu greu a reuşit să ajungă la mănăstire, dar a murit la scurt timp după aceea din pricina rănilor suferite la plămâni. Stareții l-au îngropat cu cinste în cimitir în latura de miazănoapte a Bisericii. Ca şi cum uciderea lui n-ar fi fost un lucru îndeajuns de nelegiuit, părinţii lui au venit şi au cerut ca trupul să-i fie dezgropat, căci, în necredinţa lor, socoteau o mare jignire ca fiul lor să fie îngropat într-o mănăstire. Starețul Ghiorghi a murit în braţele Părintelui Gavriil în anul 1960. Era ca şi cum păstrarea predaniei duhovniceşti a Bisericii Georgiei îi era încredinţată Părintelui Gavriil. Părintele Ioan a trăit până în anul 1961. Cu puţină vreme înainte să moară, a luat schima mare, prilej cu care a primit numele Părintelui şi fratelui său duhovnicesc – Ghiorghi. Amândoi sunt îngropaţi unul lângă altul în latura de răsărit a catholiconului⁵ Naşterea Maicii Domnului din Mănăstirea Betania, aproape de capătul curţii mănăstirii, care coboară în vale. După moartea lor, a părut că viaţa monahală avea să dispară cu totul din Georgia ⁶. Adormirea Stareților s-a petrecut în culmea prigoni­rii credinţei creştine de către Hrușciov. Chiar în acea vreme suferinţele Părintelui Gavriil se înmulțiseră foarte mult ⁷. Până atunci, fusese suspendat din preoţie, faptă care vădea supunerea de bună voie a ierarhilor Bisericii Georgiene înaintea autorităţii sovietice pe care acesta o înfruntase fă­țiș în ziua de 1 mai 1965, dar care nu izbutise să-l „disciplineze” sau să-l „zdrobească”, căci, precum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „omul nu poate fi vătămat dacă nu se vatămă singur.” În ciuda suspendării ecleziastice oficiale, Părintele Gavriil a fost în cele din urmă cinstit de către credincioşi. Suferirea necazurilor întru smerită răbdare i-au câştigat dragostea și cinstirea Patriarhului şi a tuturor credincioşilor. Când l-am întâlnit noi pe Părintele Gavriil, încă nu cunoşteam întreaga poveste a vieţii sale, suferința şi osteneala supraomenească de a se griji de bisericile distruse, pângărite şi goale din Georgia. Din păcate, n-am reuşit să-i vizitez biserica din Tbilisi, în care au fost adunate cu evlavie multe rămăşiţe istorice ale odoarelor Bisericii Georgiei.

Nu cunoşteam nici anii îndelungaţi de sur­ghiunire şi suspendare din preoţie. Mă gândeam cât de po­trivite sunt pentru el cuvintele Domnului Iisus redate de Evanghelistul Luca: Fericiţi veţi fi când vă vor urî pre voi oamenii și când vă vor despărți și vă vor ocărî, și vor scoate numele vostru ca un viclean pentru Fiului Omului (Luca 6, 22). Nu mi-am închipuit că un astfel de om ar fi putut fi suspendat din slujirea preoţească şi deci n-am reuşit nici să înţeleg pe deplin „dezvinovăţirea” sa. Ce poate fi spus fără îndoială este că, în timpul şederii mele în Georgia, toţi vorbeau despre el cu cinstire, era privit aproape ca un adevărat Stareţ şi că viețuia la Mănăstirea Samtavro, care este cea mai „oficială” mănăstire a Patriarhiei Georgiei; purta cruce pectorală şi binecuvânta pe toată lumea. Însă n-am exagera dacă am spune că reabilitarea sa a fost mult întârziată. În timpul pelerinajului nostru mulţi oameni au spus că Părintele Gavriil este într-o oarecare măsură un „nebun întru Hristos”. Cineva care se închinase la locurile sfinte din Georgia m-a întrebat: „În ce fel poate fi numit nebun întru Hristos?” N-am ştiut să explic, dar socotesc că Părintele Gavriil n-a trăit pentru a plăcea oamenilor, după cuvântul: Că de aş plăcea încă oamenilor, n-aş fi rob lui Hristos (Gal. 1, 10). Şi într-adevăr, ce nebunie mai mare în ochii lumii decât să facă scrum imaginea idolului sovietic şi apoi să-și încununeze această faptă cu nebunia propovăduirii? (1 Cor. 1, 21). În chilia sa lângă pat, se afla un alt portret, cel al înaintașului său duhovnicesc în Mănăstirea Sam­tavro, Arhimandritul Partenie, despre care vor­bea cu multă dragoste. Acesta fusese duhovnicul mănăstirii până la adormirea sa în anul 1985. Mormântul său, după cum ni s-a spus, se afla în cimitir în latura de miazănoapte a bisericii. Mai târziu, am mers acolo să ne rugăm. Părintele Gavriil a subliniat că prin viețile şi rugăciunile acestor mari nevoitori a fost cu putință refacerea sau renaşterea Bisericii Georgiei care se vede astăzi. Pe urmă a simțit nevoia să-și exprime dragostea și adânca prețuire față de actualul Patriarh, Ilia al II-lea, despre care a mărturisit că în ultima vreme contribuise și el foarte mult la avântul Bisericii. Mai aveam o ultimă întrebare, dar simţeam că e o mare îndrăzneală să o adresăm.

„E adevărat că aţi dat foc portretului lui Lenin în Tbilisi?” „Da”, a răspuns simplu. Am încercat să-l convingem să ne povestească cu propriile sale cuvinte ce s-a întâmplat, ca să verificăm tot ceea ce auzisem. „Dar de ce?”, am întrebat.

Cu negrăită nevinovăţie, ne-a răspuns cam în felul următor: „Eu sunt păstor şi Dumnezeu m-a însărcinat să grijesc de oile Sale. Ei [comuniștii]ridicaseră un idol şi voiau ca oamenii să i se închine. Acesta era un tip al antihristului, o imagine a unui om, sau mai degrabă a unei fiare, iar ei voiau să-i dea cinstirea ce se cuvine numai lui Dumnezeu. N-am putut răbda acest lucru.”

La sfârșit, Părintele Gavriil ne-a dat binecuvânta­re şi am plecat, fiind martori ai biruinţei Bisericii Noului Legământ în zilele noastre.

Monahul Gherasim Eliel

¹ Vezi „Pelerinaj în Georgia ortodoxă”, în Orthodox Word nr. 164 (n. ed. engl.).

² Sfântul Simeon Noul Teolog spune: „Cel ce nu-şi arată dorirea de a se alipi de cei mai noi sfinţi (în timp), cu toată dragostea şi smerenia, din pricina vreunei neîncrederi de-ale sale, nu se va alipi niciodată de sfinţii cei de dinainte şi nu va fi primit a urma lor, chiar de socotește că are toată dragostea cu putință pentru Dumnezeu şi pentru toţi sfinţii Săi. El va fi izgonit afară din mijlocul lor, ca cel ce n-a voit să primească cu smerenie locul încredințat lui de către Dumnezeu mai înainte de toţi vecii şi să se alipească pe sine și de cel mai nou sfânt (în timp) după rânduiala lui Dumnezeu.” (Scrieri din Filocalie despre rugăciunea inimii, Londra, Faber and Faber, 1979, pg. 135) (n. ed. engl.).

³ Imagini obținute printr-o veche tehnică fotografică inventată în 1837 de pictorul și prolificul inventator francez Louis Daguerre (n. tr.).

⁴ În Mănăstirea Betania se păstrează o fotografie cu el copil vizitând lăcașul împreună cu alţi copii (n. ed. engl.).

⁵ În limba greacă, „biserica mare a unei mănăstiri” (n. ed.).

⁶ După cincisprezece ani de pustiire, Mănăstirea Beta­nia a prins din nou viață în anul 1978, când un monah din noua generaţie, Arhimandritul Ioan, s-a mutat acolo; de atunci, viaţa monahală a continuat fără întrerupere. Cu opt-zece ani în urmă, actualul igumen, renumitul iconograf Arhimandritul Lazăr, i s-a alăturat Arhimandritului Ioan. Ei scriu vieţile înaintașilor lor monahi (n. ed. engl.).

⁷ În istorisirea ei, Chemaţi, aleşi şi credincioşi (pg. 11), Valeria Alfeyeva povestește cum Părintele Gavriil, întor­cându-se într-o zi la mănăstire, a fost atacat de femeile din satul care se afla pe drum. Ele l-au împroșcat cu pietre şi i-au rupt rasa. Din această pricină, a încetat să mai meargă acolo. Însă acest incident ar putea fi şi o aluzie la uciderea brutală a Părintelui Vasile de la Mănăstirea Betania cu ani în urmă (n. ed. engl.).